Glisto sufera din dragoste
Mulţi mi-au spus că sunt nebun,
Şi-am ochi mov atunci când plâng;
Că pentru Lady Ver sunt un comun
Vierme verde, blemb, nătâng.
Nimeni nu-mi dă nicio şansă cu ea,
Că-i fină, stilată, că nu mă vrea…
Dar eu de la Lady Ver vreau o şansă,
Nu de la cei care spun că-i fiţoasă.
Oh, ochii ei pierduţi în mister
Sunt două stele picate din cer,
Fiindcă atunci când ea mă priveşte,
Ah, în ai ei ochi misterul creşte.
Oh, corpul ei verde, fin, parfumat
Că perfectul există mi-a demonstrat;
Dar şi imposibilul…
(Iar eu sunt penibilul)
Oh, mersul ei lin mi-a tăiat răsuflarea!
„Nu e de tine!” îmi strigă adunarea.
„Lady Ver e curtată cu succes
de stăpânul nostru, Şarpele Vex.”
La aceste vorbe, deloc ajutătoare,
Glisto simte cum orice speranţă îi moare;
Căci împotriva Şarpelui-rege,
Cine se pune, praful l-alege!
Şi chiar dacă pe Glisto îl iubeşte,
Vermina, lui Vex nu i se-mpotriveşte,
Căci şarpele-i puternic şi decisiv,
Oricine, pe lângă el, e inofensiv.
De regele Şarpe la toţi le e frică!
De la leu, la păianjen, vierme şi furnică.
Toţi i se supun şi îi fac pe plac.
Ar putea toţi striga; de teamă n-o fac.
„Oh, Lady Vermina, ce mult te iubesc!”
„Şi eu, dragă Glisto, dar te sfătuiesc
regelui Vex să nu-i declari război.
E inutil să lupţi pentru noi.
O viaţă cu Vex ar fi absurdă,
Dar moartea noastră ar fi foarte crudă.
„Lady Ver, regele m-a-nfuriat rău!
Pe-ascuns am să lupt pentru-amorul tău!
Fie că-mi pierd minţile, onoarea sau viaţa,
Şarpele va rămâne doar cu speranţa!”
